Cum au aparut fusurile orare

In anul 1878, canadianul Sandford Fleming a propus un sistem orar unitar la nivel mondial, pe care il folosim si astazi. El a recomandat ca Globul Pamanesc sa fie impartit in douazeci si patru de zone orare, fiecare distantandu-se la 15 grade de longitudine.
Teoria lui Fleming privind zonele orare, care a pornit de la faptul ca pamantul se roteste o data la 24 de ore si existenta a 360 de grade longitudine a fost declarata o solutie stralucitoare, la o problema care crea haos la nivel mondial. Companiile feroviare din Statele Unite au inceput sa foloseasca zonele orare standard la 18 noiembrie 1883.

In 1884 a avut loc la Washington o Conferinta Internationala pentru standardizarea timpului si selectarea meridianului primar.

La conferinta a fost selectata longitudinea Greenwich din Anglia ca fiind punctul de plecare de zero grade longitudine si au stabilite cele 24 de zone orare pe baza prim meridianului. Desi fusurile orare au fost stabilite, nu toate tarile au trecut imediat la noua ora exacta.

Desi majoritatea statelor din SUA au inceput sa adere la zonele orare stabilite, Congresul nu a decretat obligatorie utilizarea acestor zone pana la  Standard Time Act (Legea timpului standard), ce a fost adoptata in anul 1918.

In conformitate cu Conventia fusurilor orare, ceasornicele arata pentru fiecare punct de pe Pamant acelasi minut si aceeasi secunda, iar diferentele dintre ore sunt date de faptul ca la fiecare 15 grade longitudine apare o ora in plus.

Numerotarea acestor fusuri incepe de la meridianul de origine, ce trece prin localitatea Greenwich, din Marea Britanie, in sens pozitiv catre est.

Astfel, pentru Europa, ora Europei Occidentale este ora fusului 0, a Europei Centrale – ora fusului 1 si a Europei Orientale – ora fusului 2.

Romania se afla in fusul orar 2.

In anul 1979, tara noastra a semnat Conventia fusurilor orare, iar, în 1997, prin ordonanta guvernamentala, orarul de vara a fost corelat cu cel practicat în tarile UE.